Clubul IDEA

În cadrul şedinţei cu numărul 28 a Clubului IDEA am discutat intens asupra unei singure chestiuni: reforma sistemului de pensionare. Invitaţii speciali ai şedinţei, Alexandru Zgardan şi Alexandru Bordea, au contribuit la faptul că discuţia nu numai că a fost angajantă, dar a şi oferit o imagine integrată asupra stării de fapt a lucrurilor din acest domeniu.

Nu am să insist asupra tuturor aspectelor discutate, dar voi oferi aici un rezumat al câtorva din “ideile alternative” generate în cadrul discuţiilor:

1. Sistemul PAYG nu mai funcţionează

Principiul solidarităţii generaţiilor, impregnat în sistemul de pensii Pay As You Go (PAYG), a funcţionat atâta timp cât raportul dintre salariaţi şi funcţionari era categoric în favoarea primilor. Creşterea speranţei de viaţă a stricat legătura dintre cele două categorii, înclinând balanţa în favoarea pensionarilor. Probabil, acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă creşterea speranţei de viaţă era însoţită în mod constant de creşterea vârstei de pensionare. Însă, în condiţiile când vârsta de pensionare este un lucru dat prescris de legislaţie, societatea nu acceptă de-a gata ideea să lucreze mai mulţi ani înainte de a fi în drept să beneficieze de pensie.

Respectiv avem de-a face cu un gap: contribuţiile nu mai sunt suficiente pentru a achita pensiile în mărimea aşteptată (rata de înlocuire a salariilor). Ca sistemul să funcţioneze “normal” este necesar, din punct de vedere strict matematic, fie ca pensia să devină mai mică, fie ca pensionari să fie mai puţini. Din punct de vedere economic, însă, o pensie mai mică e un non-sens, iar o vârstă de pensionare mai mare, deşi logică, este extrem de nepopulară. Apropo, în momentul de faţă nici nu mă refer la Republica Moldova; problema e aceiaşi în plan internaţional. În Moldova, însă, ea este acutizată de migraţia peste hotare a unei părţi însemnate de potenţiali contribuabili.

Deci. Ce-i de făcut?

Impresia mea este că guvernele străine au venit la soluţia sistemului de pensii bazat pe trei piloni observând comportamentul uman. Dacă fiecare cetăţean şi-ar pune bani de-o parte pentru bătrâneţe, pensiile nu ar fi necesare. Însă atâta timp cât suntem tineri nu prea ne gândim la faptul că suntem şi muritori. Prin urmare asta e sistemul de pensii bazat pe trei piloni – o formă de constrângere a cetăţeanului să pună banii de-o parte pentru a-şi asigura bătrâneţea. Din această intervenţie a statului decurg câteva reguli:

• Contribuţia trebuie să fie individualizată;
• Contribuţia trebuie să fie investită.

Să examinăm sistemul de pensii bazat pe trei piloni sub lentilă.

În cazul Pilonului I nu este vorba de nimic altceva decât despre sistemul PAYG redus la minimum. Statul emite o garanţie: fie că contribuie sau nu, statul nu îşi va lăsa cetăţenii la ananghie. Deci, există un minimum pe care statul se angajează să-l ofere necondiţionat de contribuţiile pe care le fac cetăţenii. Observăm că, sub acest aspect, chestiunea unui impozit special este secundară – pensia minimă ar putea fi finanţată şi din bugetul de stat dacă s-ar dori acest lucru. Meritul unui impozit special este faptul că acesta introduce o oarecare echitate. Pentru a produce ceva angajatorii se servesc de angajaţi. Peste un timp anumit, aceşti angajaţi îşi pierd capacitatea de muncă. Este uman, deci, să li se procure o pensie!

Există ţări în care contribuţiile pentru pensia minimală sunt făcute şi de angajaţi şi de angajatori. Mi se pare că acest lucru complică inutil sistemul din punct de vedere al administrării. De asemenea, cred că procedura ar urma să fie simplificată la maximum. Din moment ce impozitul respectiv este destinat pentru finanţarea pensiei minime, valoarea lui ar fi cazul să fie un coeficient aplicat numărului de lucrători. În plan practic, dacă reieşim dintr-o pensie minimă de 500 lei şi numărul de pensionari de cca. 500 mii, vom avea nevoie de un buget de 250 milioane lei lunar.

Astfel, ştiind că numărul populaţiei ocupate în economia naţională este de cca. 1,4 milioane, avem că contribuţia lunară a angajatorului trebuie să fie de aproximativ 200 de lei de căciulă. Adică, 2400 lei anual multiplicat numărului de lucrători.

Am examinat şi posibilitatea ca Pilonul I să nu existe deloc fiind substituit de sistemul de compensaţii ţintite. E logic: dacă statul şi aşa îşi asumă angajamentul de a nu-l lăsa pe cetăţean la ananghie de ce de nu aplicat această regulă generală şi de creat ceva special pentru pensionari?

Pentru Pilonul II este necesară capitalizarea contribuţiei. Cu alte cuvinte, suma contribuţiilor va fi investită în instrumente financiare astfel încât valoarea contribuţiei să nu fie erodată de inflaţie, ci din contra, să genereze un venit adiţional.

Este clar, că în cazul Pilonului II şi III, fondurile private de pensii necesită a fi reglementate clar din punct de vedere prudenţial întru evitarea unui eventual colaps al sistemului.

2. Sistemul de pensii bazat pe trei piloni nu este o panacee

Pe cât de trist este acest lucru trebuie să admitem: de la faptul că vom colecta contribuţiile altfel şi vom achita pensiile altfel, raportul dintre angajaţi şi pensionari nu se va schimba. Să uităm pentru moment despre sisteme şi să catalogăm universul de persoane interesate la două categorii: salariaţi şi pensionari.

Ceea ce relevă aceste cercuri este că, schimbând mecanismul de traducere a contribuțiilor în pensii, dimensiunea cercurilor nu va creşte. Fie că implementăm sau nu sistemul de pensii bazat pe cei trei piloni, rămânem a ne confrunta cu vechea problemă: numărul de pensionari este disproporţionat cu numărul de salariaţi. Unicul avantaj pe care îl oferă noul sistem este motivaţia de a contribui. Acceptând ca idee că acele contribuţii, care urmează a fi transferate în fondul de pensii rămân a fi „ale tale”, ai un motiv în plus să contribui. Nu mai priveşti deducerile din salariu ca pe o taxă suplimentară din partea statului, ci ca o investiţie în propriul viitor. De aici, se ajunge la faptul că rata contribuirii care astăzi este calificată ca fiind împovărătoare, mâine va fi considerată acceptabilă.

De fapt, ar mai fi un avantaj marginal în implementarea sistemului de pensii bazat pe cei trei piloni şi anume, dezvoltarea fondurilor private. Se crede că acestea au o capacitate mai bună de a administra un proiect de asemenea avergură decât structurile statale. Astfel, asumând un câştig de eficienţă, trebuie să înţelegem că, dacă în prezent la fiecare leu de contribuţii la Fondul Social numai 80 de bani se transformă pensii, diferenţa fiind „consumată” de aparatul administrativ al CNAS, apoi într-un fond privat s-ar putea ca din fiecare leu 90 de bani să ajungă pensii (cifrele reprezintă niște asumări şi sunt prezentate doar în scop ilustrativ). Însă, trebuie să ţinem cont de faptul că, nefiind reglementate şi supravegheate la modul adecvat, există riscul unui colaps al fondurilor private ceea ce va majora substanțial factura prezentată contribuabililor.

3. Care este, totuşi, miza noului sistem de pensionare?

În cele din urmă, ajungem la concluzia că implementarea unui sistem de pensii bazat pe trei piloni nu este un scop în sine. Mai degrabă, asemenea sistem este instrumental în atingerea obiectivului real, acela de a închide gapul financiar între volumul contribuţiilor şi mărimea pensiei.

Realmente, nu avem decât două pârghii pentru a realiza acest deziderat:

1. Volumul pensiilor plătite trebuie micşorat, mărind vârsta de pensionare (sau, cel puțin, egalând vârsta de pensionare a femeilor cu cea a bărbaţilor) şi
2. Volumul contribuţiilor trebuie ridicat prin atragerea în circuit a persoanelor, care actualmente nu contribuie la sistemul de asigurări sociale obligatorii.

Evidenţa anecdotică arată că, actualmente, contribuţiile la Fondul Social vin preponderent din parte bugetarilor şi a angajaţilor din sistemul financiar, care sunt monitorizaţi mai strict. Prin urmare, intuim că există o rezervă de circa 30-40% la capitolul contribuţiilor care ar fi de natură să închidă gapul existent în măsura în care noul sistem de pensii bazate pe contribuţii va reuşi să se facă atractiv.

4. Totul e clar, cum să realizăm tranziția?

Din păcate şi spre deosebire de alte reforme, în cazul reformei sistemului de pensionare nu este suficientă doar voinţa politică. Există costuri majore asociate tranziţiei şi acestea derivă din faptul că, odată hotărâtă tranziţia la noul sistem, contribuţiile individuale trebuie investite. Prin urmare, o parte din contribuţii nu va mai servi la plata pensiilor curente. Acest lucru este foarte important:

În sistemul actual, 23% din contribuții le face angajatorul și 6% le face angajatul. Respectiv, veniturile Fondului Social sunt formate în proporție de 4/5 din primele și 1/5 din ultimele. Dacă să asumăm că această cincime care este rezultatul contribuțiilor individuale a angajaților va fi „pusă de-o parte”, avem un deficit instant de 20% la Fondul Social!

Prin urmare, înțelegem că acest pas trebuie făcut, dar cum?

O soluţie ingenioasă reprezintă împrumuturile pe termen lung. Admitem că fondurile de pensii (nu contează dacă sunt publice sau private) vor avea nevoie de instrumente pe termen lung pentru a investi contribuţiile colectate. În Republica Moldova nu prea avem din astea. Respectiv, statul va emite obligaţiuni de stat cu scadența de 20 de ani, pe care le vor procura fondurile de pensii pe banii obţinuţi din contribuţii. Cu mijloacele atrase de la emisia obligaţiunilor, statul va finanţa gaura din bugetul Fondului Social.

Pare o soluţie elegantă, însă are şi anumite neajunsuri: creşterea datoriei publice de la an la an şi majorarea substanţială a serviciului datoriei. Prin urmare, este prudent să se recurgă la această formă de finanţare a deficitului în special pentru a crea instrumente investiţionale, suplinind mijloacele împrumutate astfel de la generaţia viitoare cu fonduri obţinute pe urma privatizării sau din granturi externe.

Simplu, nu-i aşa?